Radu Stanca si Sibiul - Anca Sirghie

De ce titlul Radu Stanca si Sibiul ? Pentru ca oricat de buna influenta formatoare a avut Clujul asupra sa inainte de anul 1940 si oricat de mult visase implinirea proiectului euphorionist tot in capi­tala culturala a Transilvaniei, in fapt la Sibiu el s‑a realizat ca actor si regizor. Tot aici a gasit seve de inspiratie poetica, asa ca nicaieri altundeva. Seismica celor doua decenii sibiene (1940‑1961) din existenta lui Radu Stanca merita cercetata ca o perioada de sine statatoare, dar fara vreo intentie de decupare. Cele doua decenii se cer interrelationate cu tot ce venea din afara lor. Tinta noastra in demersul pe care il initiem, de extindere a unui articol evocator din ceas sarbatoresc intr‑o carte mai larga, este sa descoperim pe adevaratul Radu Stanca, cel de dincolo de realitatea carnavalesca prin care a fost nevoit sa treaca. Cand i‑a impus esichierul social‑politic o asemenea dedublare? Exact atunci cand, cu tot ce acumulase, tragand cu bine sevele din radacinile infipte in pamantul reavan ce‑l nutrise, putea sa rodeasca sublim. Avea sa o faca mai ales ramanand in propria cochilie. O simteau din plin mai ales tinerii actori pe care ii forma pentru scena sibiana. Ei realizau ca regizorul acesta citea alte carti decat ei si lectura lui era nu doar mai bogata, ci si total diferita, da, chiar inaccesibila unor novici ai teatrului, pentru ca lor le lipsea deschiderea filosofica a regizorului si cultura clasica asimilata sistematic, cu mult discernamant intr-un traseu temeinic parcurs anterior. Asa cum ne propuneam scriind teza de doctorat sustinuta in data de 7 mai 1981 la Facultatea de Filologie din Cluj, cu tema Radu Stanca - Studiu monografic, nu acolo si atunci putusem sa dam biografiei locul cuvenit, ci intr‑o lucrare ulterioara. Astfel formulam un asemenea proiect de viitor: "Neindoios ca biografia ofera in cazul poetului-dramaturg de la Sibiu date de o inestimabila impor­tanta pentru intelegerea operei. Am fost insa obligati, data fiind amploarea subiectului ales, sa rezervam biografiei propriu‑zise locul mai amplu cuvenit doar intr‑o viitoare carte, consacrata acestei teme, favorizand permanent opera in abordarea ce urmeaza in lucrarea de fata. Optiunea noastra se fondeaza pe adevarul general ca opera este fructul suprem al vietii unui scriitor. Pornim si de la convingerea cu valoare aplicata ca in cazul lui Radu Stanca lipseste inca un instrument de cunoastere, important in primul rand pentru perceperea operei, si doar in mai mica masura a vietii scriitorului, si anume atat cat o biografie poate oferi noi cai de acces spre esenta universului artistic al autorului." In jurul anului 1980 traversam inca o perioada de pionierat in cercetarea autorului, cea in care apareau primele editii cu poezia si cu creatia sa dramatica ori publicistica. Dupa urmatorii trei lustri, privirea noastra s‑a oprit partinitoare numai asupra activitatii regizorale si operei sale originale dedicate teatrului. Exista in acea lucrare numeroase pagini dedicate Sibiului, dar socotim ca ele nu reflecta indeajuns importanta pe care orasul de pe malurile Cibinului a avut‑o in destinul creator al acestui genial plamaditor al slovei, ca poet si ca dramaturg. O mai dreapta si echilibrata prezentare a raportului dintre biografie si creatie artistica aveam sa o asiguram in editia realizata de noi in colaborare cu profesorul universitar Marin Diaconu, Radu Stanca, Profil spiritual. Targetul nostru a fost sa oferim cititorilor o panoramare cu viziune de sinteza asupra realizarilor unui talentat scriitor roman contemporan, pe care destinul l‑a izbit cu puterea valurilor marii in furtuna, daca avem in vedere faptul ca perioada propice a afirmarii lui ca dramaturg a coincis in mod nefast cu deceniul proletcultismu­lui, cand niciuna dintre initiativele sale de afirmare scriitoriceasca nu a putut rodi. Acestei editii avea sa‑i urmeze la distanta de un an cartea noastra intitulata in mod voit mai fantezist Radu Stanca, Evocari si interpretari in evantai, in care am pastrat deschiderea celei precedente, cu necesarul adaos al unor marturisiri datorate actorilor si prietenilor care isi aminteau de Radu Stanca, cei mai multi decedand la scurt timp dupa aparitia noii carti. Satis­factia noastra a fost tocmai aceea a intuitiei cu care am sondat un asemenea esantion al contemporanilor autorului‑regizor. Trimiterile pe care le facem la activitatea lui Radu Stanca la Sibiu sunt numeroase, dar deloc organizate spre scopul de a ilustra raportul omului slovei cu un spatiu care i‑a fost benefic creatiei. Iata de ce simtim datoria sa venim cu o noua carte, una centrata pe exact un anumit segment din evolutia omeneasca, profesionala, sociala si creatoare a acestui spirit artistic de elita al Transilvaniei din secolul al XX‑lea. Intarim o traditie onoranta a celor care au dedicat volume faste poetilor, prozatorilor, criticilor literari si dramaturgilor, pictorilor, arhitectilor, fotografilor si sculptorilor care au imortalizat imaginea urbei. Sibiul, "conglomeratul cu iz medieval", cum l‑a definit Mircea Braga intr‑o asemenea antologie intitulata Sibiu Hermannstadt in scrisori sentimentale, si‑a pus cu discretie amprenta asupra vietii si creatiei lui Radu Stanca. Atat de profund a cunoscut el urbea si imprejurimile ei, indragostindu‑se de ele, incat la ochii orasului, care te masoara de pe acoperisuri, te urmaresc si chiar te pot obseda, Radu Stanca a adaugat propriul ochi. Cu ochiul lui launtric el a privit spre tot ce‑l inconjura, descifrand taine ce scapa celor mai multi locuitori ai orasului‑burg. De la comentariile sale, poti intelege mai bine identitatea inconfundabila a acestui spatiu transilvan, ce alternativ este binecuvantat, tragic sau blestemat, dupa starea lui sufleteasca. Intre autorul Horei domnitelor si Sibiu exista un raport de reciprocitate. Oare nu ar putea sa para prea localista o asemenea proiectare? Ca sa dau raspuns acestei intrebari, va fi nevoie de o abordare mai larga, iar mesajul isi va face loc undeva spre finalul cartii de fata, asa cum i se cuvine. Prioritate au alte capitole, insirate ca argumente dintru inceput, in continuare. -Anca Sirghie