Caderea din Rai

Tărâmului care mă trimisese în lume şi care acum făcea parte din mine îi parcurgeam hotarele reale şi imaginare cu sentimentul cu care trăieşti amurgul primei iubiri. De care nu te vei lepăda niciodată şi pe care o vei duce în tine până la capătul zilelor. Urma să-mi iau zborul, să iau viaţa în piept, să învăţ să mă descurc de unul singur. Porţile Raiului meu se închideau încet, însă nicicând pe deplin. Nimeni nu mă alunga din tărâmul pe care, de fapt, n-avem să-l părăsesc vreodată. Plecam de bunăvoie, urmând străvechi legi ale vieţii, pe un drum care nu era altul decât acela al eternei reîntoarceri în lumina nepieritoare a locului peste care plânsese cândva Dumnezeu. (Horia Bădescu