Crestinismul romanesc

Patrunderea crestinismului pe pamantul daco-romanitatii, deopotriva la nord si la sud de Dunare, coincide cu formarea poporului roman, aceasta incredibila insula latinofona intre taramuri cucerite treptat de valurile semintiilor migratoare. Primele semne ale noii credinte apar, se pare, in Dobrogea, locul de unde a iradiat apostolatul misionar al Sfantului Andrei, cel care a adus Cuvantul Domnului in vatra miraculoasa de formare a noului popor. Dar cronica insangerata a crestinarii romanilor pe malurile Iordanului valah este cu mult mai complexa si nu lipsita de controverse, dar si de tragedii si martirii, precum cel al lui Sava Gotul si cele ale mucenicilor de la Niculitel sau, mai tarziu, in Evul Mediu, al Sfintei Filofteia, al Fecioarei Teodora de la Sihla sau al lui Ioan Valahul. Punandu-ne deloc retoric intrebarea: In ce limba s-a propovaduit mai intai Evanghelia la urmasii geto-dacilor? , vorbim practic de un mozaic cultural si identitar, cu geti, goti, slavi, straromani si, in cele din urma, crestini pe teritoriul vechii Dacii. Rugaciunea inimii, isihasmul, Nicodim de la Tismana, Mitropolitul Grigorie Rosca, Sfantul Vasile de la Poiana Marului si Cuviosul Paisie Velicicovschi fac apoi tranzitia spre alte epoci ale crestinismului autohton, ajungand pana la Mitropolitul Visarion Puiu sau Sfantul Ioan Iacob Hozevitul si schimnicia sa intr-o pestera din Pustia Iordanului..