O autobiografie euritmata

Product Details

Studenția mea clujeană a început în 1970, perioada de apogeu a relativei liberalizări cu voie de la regimul monolitic în vigoare. Din păcate, atmosfera de plăcută competitivitate intelectuală ce domnea în Universitate – și, prin extensie, în redacția revistei Echinox, unde fusesem cooptat grație bunilor mei amici Marian Papahagi și Peter Motzan – s‑a întunecat brusc: în iulie 1971, căpetenia scorniceșteană a decis să implementeze în țara noastră învățămintele recentei sale vizite prin lagărele de concentrare în care fuseseră prefăcute Coreea de Nord (ireparabil, până în zilele noastre) și China (până după moartea lui Mao). Un efect imediat a constat în reprimarea cetățenilor care se încăpățânau să‑și manifeste personalitatea (și) printr‑o înfățișare neconformă canoanelor quasi‑cazone impuse întregii societăți. Pentru orice june cât de cât școlit părea de neînțeles cum o ideologie ce se revendica de la clasicii marxism‑leninismului (Marx, Engels, Lenin – adică trei bărboși, întrucât mustăciosul Stalin fusese epurat cu un deceniu în urmă) avea ca prioritate vânarea celor ce purtau barbă și/sau păr lung. E de presupus că nici etimologia nu era un punct forte al opresorilor, din moment ce acționau contra evidenței că, în limba română, însuși cuvântul bărbat derivă de la respectiva podoabă facială. În cazul meu particular, un accident domestic, petrecut când încă nu împlinisem doi ani, îmi arsese cu ulei încins o porțiune din partea dreaptă a feței. Ca atare, operațiunea bărbieritului devenise impracticabilă (oricum, nu aș fi intenționat vreodată să mi‑o însușesc). Fapt este că, timp de vreo doi ani, rămăsesem probabil unicul student purtător de barbă din Facultatea de Litere (cu dispensă medicală!). În acea postură de... extraterestru, avui parte aproape de un șoc la primul curs de istoria filosofiei. Titularul acestuia, Valentin Cătineanu, era un tânăr domn, cu mișcări tacticoase și cu voce bas‑baritonală. Apariție ruptă parcă dintr‑un tablou înfățișându‑i pe pașoptiști: frunte înaltă, ochi mari de culoare azurie și – surpriză – o barbă blondă, deasă și aranjată. Nici până azi nu am aflat cum reușise să‑și mențină demnitatea propriei figuri, în timpurile ignobile pe care le aveam de suportat. Bineînțeles, la asta se adăuga și certa sa competență profesională. Nu mai e necesar să insist că Valentin s‑a fixat în memoria mea estudiantină ca unul dintre profesorii de referință. La scurt timp după absolvirea facultății, am cunoscut‑o pe Ana, una dintre surorile lui Valentin. Făcea parte dintre elevii primelor promoții ale Liceului cu Limba de predare engleză, instituție exemplară apărută la Cluj prin înțelepciunea diplomatului‑ministru‑al‑învățământului Mircea Augustin Malița (pe lângă vechile școli dedicate elevilor cu limba maternă maghiară sau germană, fuseseră înființate la începutul anilor 1970 și licee unde erau predate intensiv franceza, spaniola, italiana și rusa; o glorioasă tradiție rămasă vie până azi în vibranta urbe transilvană post‑totalitară). Majoritatea elevilor acelor școli de elită și‑au menținut peste ani relațiile amicale cu comilitonii ceva mai în etate. Așa se face că, din an în Paști, se mai întâmpla s‑o întâlnesc pe Ana. Filiera Cătineanu – căreia i se adăugase Tudor Cătineanu (viitorul director al Radiodifuziunii Române predase și el docte cursuri la grupa noastră de angliști/germaniști) – a reprezentat pentru mine o firavă punte spre mirifica zonă a Bistriței. Ca fervent admirator al provinciei natale, Transilvania, mă încânta orice șansă în plus de a o cunoaște în splendida‑i diversitate. Evident, continuam să‑l consider pe poetul Aurel Rău drept simbol cultural al acelui ținut, întrucât grație lui debutasem în respectatul mensual Steaua (înainte de a‑mi susține examenul de bacalaureat, așadar tot în 1970). Însă prima escapadă la Bistrița am întreprins‑o prin 1972, cu automobilul condus de părintele meu, avându‑l ca invitat și ghid pe Valentin Cătineanu (evocat într‑unul dintre poemele discretei sale surori). Apoi anii și‑au accelerat curgerea, ajungând la halucinanta revărsare evenimențială din prezent. În fortuitele întâlniri cu Ana – tot din an în Paști – aflam noi repere ale traiectoriei mondializate pe unde ea își urma destinul: Italia, Spania, Insula Réunion, Franța, o tentativă de adaptare la strania provincie sudică a Portugaliei – Algarve, în fine, o anume stabilizare de domiciliu în Andalucía, ardenta provincie spaniolă din sud (cu un teritoriu aproape de dimensiunea Portugaliei continentale). Printre informațiile transmise întotdeauna fugitiv s‑a fofilat și aceea că avusese probleme grave de sănătate. M‑a bucurat să aflu că reușise să le depășească – din câte țin minte – grație intervențiilor providențiale ale chirurgului Alin Rancea, vechiul meu amic din copilărie, ajuns reprezentant de frunte al renumitei școli medicale clujene. Cândva, pe parcursul fulgurațiilor sale confesive, Ana îmi vorbise despre tentativele ei poetice. Instalat în habitudinile vieții literare și redac

Useful links

Carti scoala ardeleanaCarti fabricate de BookzoneCarti Reduceri de la 50%Carti GriCarti Gri scoala ardeleana