Transilvania. Lacrimi și cruci

O carte dedicată martirilor români din Ardeal și marelui erou Avram Iancu, Patronul Omagiat al Anului 2024 , când se împlinesc 200 de ani de la nașterea sa Cuvânt de însoțire: Adrian Dinu Rachieru Ilustrația de pe coperta I: Ema (Emanuel) Cernescu, artist plastic Ilustrațiile interioare: Antonela Giurgiu, artist plastic Împărțindu-se între poezie și proză, la concurență cu preocupările științifice care l-au confiscat vreme de decenii, Radu Matei Todoran testează dezinvolt varii rețete/formule, probându-și calitățile de fantasmolog, ignorând, uneori, disciplina epică. Om de carte și om de lume, autorul revine la dragostea dintâi, epicizând funambulesc. Având acum mai mult timp, chivernisindu-l literar, va izvodi, suntem convinși, și alte titluri de ecou. (ADRIAN DINU RACHIERU) Toate întâmplările din această carte s-au petrecut demult, în Munții Apuseni din Transilvania, în Țara Moților, a Zarandului și a Ardealului. Pe vremea când moții adevărați își purtau părul legat ca strămoșii lor, se uitau prin gaura unui florin de aur și vedeau ielele jucând în lumină, apoi vorbeau cu spiritele locului care îi învățau unde să găsească aurul, dar și că bogățiile din inima muntelui sunt numai ale lor. Pe vremea când Revoluția din 1848 cuprinsese toate țările din Imperiul Austriac, iar Avram Iancu, nepotul preotului ortodox Gheorghe Iancu, participant la Răscoala lui Horea din 1784, poposea în casele oamenilor care îi dăruiau tot aurul lor, fiind convinși că el este singurul conducător în stare să lupte până la capăt pentru ca ei, moții, să-și recâștige pământurile și pădurile pierdute. Pe vremea când pe pământ mai călcau Sfinții Mărturisitori ai Ardealului, Cuviosul Sofronie și Sfântul Atanasie Todoran, născut într-o familie de țărani liberi și înrudit cu strămoșii poetului George Coșbuc. Pe vremea când se făceau nunți fără mireasă, tocmai când se trecuse bine floarea de salcâm. Pe vremea când erau școli de solomonari și doar câțiva copii însemnați puteau învăța, în peștera lui Zamolxes, meșteșugul străvechi al aducerii ploii, grindinei, belșugului și bunăstării. Pe vremea când Blajinii, oameni rămași suspendați undeva între cer și pământ, nici vii, nici morți, poate doar rătăciți, le dădeau semne celor vii, transmițându-le mesajul lor printr-un cântec de fluier. Pe vremea când haiducii purtau la brâu cuțite lungi cu plăsele de os și nu se mulțumeau cu jumătăți de măsură. (ALINA HUCAI